Tudor Arghezi -

Tudor Arghezi (n.1880-d.1967), poet, prozator si gazetar roman. Tudor Arghezi, poet, prozator si gazetar cu o cariera literara intinsa si foarte bogata, unul dintre autorii de prim rang a-i perioadei interbelice. S-a născut la 23 mai 1880 la Bucuresti, intr-o familie originara din Carbunesti – judetul Gorj. Numele sau adevarat a fost Ion N. Theodorescu; pseudonimul Arghezi este explicat de scriitor ca fiind în legatura cu Argesis, vechiul nume al raului Arges. 

Poetul a fost tehnician, ajutor de pietrar, vanzator de fructe, calugar la Cernica, diacon. 

În 1918, în timpul realizarii Marii Uniri, impreuna cu alti 11 ziaristi si scriitori este închis în penitenciarul Vacaresti, acuzat de tradare pentru ca se pronuntase în favoarea neutralitatii Romaniei în primul razboi mondial. Nicolae Iorga a venit sa ii aduca la inchisoare decretul

de gratiere, intre ei aflandu-se un gard de sarma ghimpata. 

Valeriu Anina povesteste cum , dupa ce a scris "Baroane!", Arghezi a fost inchis in lagarul de la Targu jiu. Din gara, un "gradat" tacut l-a luatin primire, escortandu-l cu o birja. Trecand prin fata statuii lui Tudor Vladimirescu, poetul si-a scos respectuos palaria. Intrebat cu cine s-a salutat, el a raspuns: "Cu un stramos de-al meu!".

Poetul Alexandru Philippide a murit in timp ce il evoca pe Tudor Arghezi in scrierea "L-am cunoscut", ultimul cuvant al evocarii fiind "inimitabil".

Arghezi, discret in ceea ce il privea, si-a tainuit (ori distrus) actele de familie, nu a iubit rasfatul fotografiilor, a dat putine interviuri, nu a lasat un jurnal.

In 1967, pe 14 iulie, se stinge din viaţă, fiind înmormântat, alături de soţia sa Paraschiva, în grădina casei din strada Mărţişor. Casa a devenit astăzi muzeu.

A fost...  

                                                                          Tudor Arghezi

Scumpi copii, dupa vacanța, 

Va mai amintiți de Zdreanța, 

Cel cu ochii de faianța, 

Cum l-am scris şi l-ați citit?

Cîte unul, cîți ați fost, 

L-învața şi pe de rost.

Rasfațat şi mult iubit

Zdreanța-al nostru a murit.

Ramasese din frumosul

Prieten bun, pielea şi osul.

Îşi pierduse şi mirosul

Şi vederea, şchiopatînd

Şi cazînd din cînd în cînd.

Ma striga din glod şi apa

Sa-l mai scot din cîte-o groapa, 

Aducîndu-şi poate-aminte

De un drum de mai nainte

O lua strîmb printre strujani

Dînd cu botu-n bolovani, 

Pentru ca întîi şi-ntîi

Sa-l ridic şi sa-l mîngîi.

Zdreanța, fara sa ma vada, 

Ma ştia cam prin livada.

Sufar de atunci cumplit

Sa ştiu Zdreanța ca-a murit.

Plînge sufletul din mine.

Îl aştept şi nu mai vine.

Mai aflați, şi nu e bine, 

Ca ce fuse nu mai vine.

Vremea deapana şi toarce

Şi ce-a fost nu mai se-ntoarce.